Poveste de toamna

Acum cateva zile, cand era inca frumos afara, am trecut, in plimbare, prin zona Cismigiu. Brusc m-a apucat nostalgia si am zis sa intru.

Incepand cu primul an de facultate, parcurgeam zilnic traseul statiei de metrou Izvor-Conservator. Treceam pe langa Bulandra, ma uitam la afise cu mari actori, traversam spre Lazar, mai ofeream la cerere fise de telefon, ca tigari nu aveam, liceenilor care ieseau de la ore si apoi intram in Cismigiu.

Dupa 20 de ani, ma intreb, oare ce mai face fotograful care nu lipsea nicio zi de la treaba? O mai face poze? Astazi era absent. Cred ca e singurul lucru ce lipsea din decor (as face o expozitie cu toate fotografiile lui, adunate de la oameni).

In rest, toate la fel…

Atmosfera, mirosul, lumina, umbrele erau aceleasi. Pana si batraneii ce vorbeau despre politica si fotbal erau neschimbati. De altfel, dupa 20 de ani nici politicienii nu par a se fi schimbat prea mult.

La cateva banci mai incolo, un grup de studenti. Fiecare avea in mana cate o carte, cate un caiet si se consultau intre ei. O imagine frumoasa care m-a emotionat. Pe langa citit, noi aveam si alte activitati in Cismigiu, mai incolo, spre “Buturuga”.

Mai fac cativa pasi si ajung la podul cu balustrada de beton ce se dorea a fi de lemn. Il stiti?

Dar spatiul unde se jucau cateii? Acum este special amenajat. Tablitele cu “Nu calcati iarba” au disparut, sau cel putin nu le-am mai vazut eu.

Ma apropii de iesire spre Brezoianu si observ ca acei copii care dadeau de mancare porumbeilor sub stejar nu devenisera adulti. Se bucurau la fel si imparteau cu bunicii firimiturile sau pufuletii.

Cum dau sa ies, mi se pune un nod in gat. La propriu. Ma intrebam de ce.

Imediat cum am facut stanga, am realizat care era motivul. In fata mea aparea un loc in care acum 30 de ani nici nu visam sa calc, dar care mi-a devenit ca a doua casa. Mi-am amintit de colegi, de profesori, de distractiile de pe vremuri, dar si de sesiunile interminabile in care nu ne mai vedeam intre noi, tocmai ca sa trecem cu bine. In fata Conservatorului erau foarte multi studenti care peste foarte scurt timp, ca asa apare in mintea mea, se vor plimba si ei cu bicicleta si vor zambi nostalgic in fata  altor si altor generatii.

Povestea asta m-a facut sa realizez cat de bine ne prinde ca din cand in cand sa iesim dintre betoane, sa ne ridicam ochii din computere si sa iesim la plimbare in locuri in care nu am mai fost de multa vreme, alaturi de copii, sa le povestim si sa ne aerisim mintea si sufletul. Poate ca redescoperim cine suntem, de fapt. Multi dintre noi s-ar putea sa fi uitat.

Si poate cine stie, la un moment dat, in drumul nostru sa il reintalnim pe dragul  nostru fotograf.

12 Octombrie 2016
SHARE
Virgil in social media:
Virgil recomanda: Chivas