S-au intamplat in ultima vreme lucruri care m-au determinat sa ma gandesc la cum suntem noi perceputi ca natie, dar si ca indivizi.
Mai mereu ne-am pus – sau ni s-a pus – eticheta de popor incercat de istorie. In unele perioade da, istoria s-a jucat cu noi, pentru ca am fost si suntem la rascruce de imperii si ca sa supravietuim am fost nevoiti sa facem reverente in stanga si-n dreapta.
Psihologul Vasile Dem Zamfirescu spune, in cartea Nevroza balcanica, multe lucruri despre cum ne simtim si cum vorbim despre noi. Teoria sa este ca „istoria ne-a creat o stima de sine negativa, care merge pana la ura de sine, exprimata prin ostilitatea fata de ceilalti, prin lipsa generozitatii, indisponibilitatea de a fi impreuna si de a reusi impreuna“. Inclin sa-i dau dreptate.
Toate lucrurile acestea care ne definesc ca natie pornesc de la modul in care ne valorizam ca indivizi. Daca ne multumim sa fim vazuti drept indivizi mai jos de categoria I, atunci avem ce meritam: un sistem social plin de hibe, un sistem educational care nu creste caractere, ci roboti programati sa memoreze aiurea lectii nefolositoare pentru viitor, un sistem de sanatate… sa ne fereasca Dumezeu de boli!, o infrastructura rutiera sa zicem pitoreasca si aventuroasa, o economie ma mult gri….si putem face o lista imensa.
Solutia sta-n fiecare dintre noi. Stiu ca suna a cliseu de dezvoltare personala, dar va invit sa dati o sansa acestei idei.
Opriti-va cateva minute din ce faceti si ganditi-va la voi ca indivizi. Ce va doreati in adolescenta sau la prima tinerete? Ce ati realizat pana in prezent? Ce viitor va imaginati? Cum contribuiti voi la acest viitor? Ce ati face pentru cel de alaturi?
Prea multa vreme ne-am ascuns dupa vitregiile istoriei si balada Miorita. E momentul Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, e momentul sa ne implicam in loc sa ne vaitam/comentam. Voi ce credeti?
V.
